În contextul crizei intelectuale a culturii europene din anii 1920-1930, paralel cu conceptul de «al treilea umanism» al lui Werner Jaeger, a apărut o interpretare originală și acută a acestei idei, aparținând filosofului și pedagogului german Eduard Şpranger (1882–1963). Dacă Jaeger vedea mântuirea în întoarcerea la idealul antic al paideiei ca forță formantă, Şpranger a subiectat umanismul clasic într-o manieră radicală și a propus o versiune antropologică a «al treilea umanism», orientată spre provocările contemporane.
Şpranger, unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai filosofiei vieții și Geisteswissenschaftliche Pädagogik (pedagogică bazată pe ştiințele duhului), a formulat un diagnostic dur în lucrarea «Filosofia tinereții» (1924) și alte texte. După părerea sa, idealul «al doilea» sau neoumanist al secolelor XVIII–XIX a degenerat într-o relație formală, «muzeală» cu Antichitatea la începutul secolului XX. Cultura clasică s-a transformat într-o colecție de exemple moarte pentru imitație, într-un canon estetizat, lipsit de forță vitală. Predarea limbilor antice a devenit un scop în sine, un exercițiu retoric, dezlegat de problemele reale ale personalității în formare. Acest «umanism muzeal» s-a dovedit ineficient în fața nihilismului, a gândirii tehnocratice și a tulburărilor sociale care au urmat Primului Război Mondial.
Răspunsul lui Şpranger a fost «al treilea umanism», care ar trebui să depășească alienarea dintre moștenirea culturală și viață. Nucleul său a fost o antropologie pedagogică orientată spre dezvoltarea formelor interne, proprii omului, «formelor spirituale» (seelische Strukturen). Şpranger identifica șase tipuri ideale de personalitate (teoretic, economic, estetic, social, politic, religios), fiecare având un mod unic de a se raporta la lume. Sarcina educației nu este să impună o singură model (eroul antic sau omul de știință), ci să identifice și să cultive forma spirituală dominantă în fiecare tânăr, să-i ajute să-și obțină ordinea internă și orientarea valorică.
Astfel, al treilea umanism la Şpranger este umanismul dezvoltării, nu al exemplului. Moștenirea antică (ca și orice altă) trebuie să servească nu ca etalon pentru copiere, ci ca catalizator al experienței interne, material pentru dialog, care ajută personalitatea tânără să-și cunoască și să-și formuleze valorile de viață. Figura centrală nu este elinul armonios, ci «omul activ», capabil de creație spirituală și de acțiune istorică responsabilă în situația sa unică de viață.
Şpranger reinterpretează și procesul educației. Acesta nu este transmiterea unei sume de cunoștințe, ci «întâlnirea» subiectivității în curs de dezvoltare a elevului cu «duhul obiectiv» — lumea valorilor culturale, încorporate în limbaj, artă, religie, drept. Profesorul nu este un transmisor de informații, ci un «conduitor» pe acest drum al întâlnirii, care ajută elevul să trăiască și să asimileze valorile culturale ca fiind semnificative personal. Fapt interesant: Şpranger a avut un impact semnificativ asupra reformei școlii germane din Republica Weimar, unde a fost încercată depășirea verbalismului prin introducerea unei școli «a muncii», care accentuează experiența completă și legătura cu viața, acesta fiind un rezultat practic al ideilor sale.
Dacă Jaeger vedea în Antichitate o normă ontologică (idealul paideiei) care trebuie să fie reînviat, Şpranger vedea în ea (și în orice cultură mare) unul dintre cele mai puternice limbaje ale «duhului obiectiv», în dialog cu care se naște conștiința modernă. Jaeger a fost un filolog clasic, care a încercat să renoveze disciplina. Şpranger a fost un filosof și pedagog, care a încercat să renoveze personalitatea prin pedagogie.
Istoria ideilor lui Şpranger este dramatică. Cu venirea la putere a nazismului, accentul său pe dezvoltarea spirituală individuală și pe deschiderea către cultura mondială a intrat în conflict cu ideologia totalitară a colективismului rasial. Deși a încercat să găsească un mod de viață cu regimul, pedagogia sa umanistă a fost marginalizată. După război, ideile sale au influențat restabilirea sistemului educațional german pe principii umaniste.
Al treilea umanism al lui Eduard Şpranger poate fi citit astăzi ca o prevedere a principalelor tendințe educaționale: mutarea accentului de la asimilarea canonului la dezvoltarea personalității, valoarea traseului educațional individual, înțelegerea educației ca dialog cultural și auto-orientare valorică. Protestul său împotriva unui raport «muzeal», formal la cultură sună extrem de modern în epoca în care cunoștințele sunt adesea transformată în informație pentru testare, iar moștenirea culturală în obiect de consum turistic. Şpranger ne amintește că adevăratul umanism se naște nu din repetarea trecutului, ci din întâlnirea curajoasă a spiritului uman, devenind, cu provocările timpului său, pentru care clasicul nu este punctul final, ci unul dintre cei mai profunzi interlocutori.
New publications: |
Popular with readers: |
News from other countries: |
![]() |
Editorial Contacts |
About · News · For Advertisers |
Digital Library of Romania ® All rights reserved.
2023-2026, ELIB.RO is a part of Libmonster, international library network (open map) Preserving Romania's heritage |
US-Great Britain
Sweden
Serbia
Russia
Belarus
Ukraine
Kazakhstan
Moldova
Tajikistan
Estonia
Russia-2
Belarus-2