Adolf Hitler, laudat similar cu mulți dictatori din secolul XX, a înconjurat pe sine cu o aură de mister și siguranță. Unul dintre elementele cheie ale sistemului său de protecție a fost o rețea ramificată de buncuri subterane, dispersate pe tot cuprinsul Europei. Aceste fortificații din beton armat nu numai că au fost refugiu de atacurile cu bombă ale aliaților, dar și locul unde s-au luat cele mai importante decizii militare. Cel mai cunoscut dintre ele a fost Führerbunker din Berlin, care a intrat în istorie ca locul ultimelor zile ale Tретьего рейха și a sinuciderii lui Hitler.

Führerbunker din Berlin: ultimul act al dramei

Führerbunker, situat sub grădina Cancilleriei Noi din Berlin, a devenit unul dintre cele mai recunoscute simboluri ale sfârșitului celui de-al Doilea Război Mondial. Nu a fost atât un buncăr separat, cât un complex ramificat din două etaje, conectate între ele și cu vechiul refugiu antiaerian. Istoria sa datează din 1935, când a fost construit primul buncăr, mai mic. În 1943-1944, în fața intensificării bombardamentelor, a fost extins, adăugând un nivel mai profund și creând o structură cu două etaje.

Nivelul superior se afla la o adâncime de aproximativ trei metri și jumătate, iar nivelul inferior ajungea la nouă metri sub sol. Pereții erau realizați din doi metri de beton armat, iar întregul complex constă din zece camere mici, coridoare înguste și scări. În total, buncărul putea găzdui aproximativ treizeci-tșaizeci de persoane, și pe lângă locuințele pentru Hitler și svita sa, aveau loc bucătăria, baia, camerele de pază și spațiile tehnice. La sfârșitul războiului, buncărul era echipat cu un generator, ventilație și sistem de comunicații.

În ianuarie 1945, Hitler și-a mutat definitiv reședința în Führerbunker, unde a petrecut ultimele luni ale vieții sale. Exact acolo, în aprilie 1945, în fața avansului trupelor sovietice și căderii Berlinului, s-a desfășurat ultimul act al dramei Tретьего рейха. Pe 30 aprilie 1945, Hitler și-a pierdut viața în camera sa personală, iar trupul său a fost ars de apropiații săi în grădina Cancilleriei.

Wolfschanze: comandamentul central pe Frontul de Est

Când Führerbunker era locul morții, Wolfschanze era punctul central de comandă al trupelor de pe Frontul de Est. Acest complex, situat în Görlitz din Prusia de Est, a fost cea mai mare comandă a lui Hitler și unul dintre cele mai puternice buncuri ale Tретього рейха. Construcția a durat între 1940 și 1944, iar cheltuielile pentru proiect au ajuns la șaizeci și șase milioane de mărci.

Pe o suprafață de două sute de hectare au fost construite aproximativ două sute de obiecte, inclusiv cincizeci de buncuri. Deși mulți dintre aceștia erau mascate sub clădiri agricole obișnuite, de fapt erau construcții betonare puternice. Buncuerele lui Hitler și ai apropiaților săi aveau pereți cu o grosime de patru până la opt metri.

Exact acolo, pe 20 iulie 1944, colonelul Claus von Stauffenberg a încercat să asasineze pe Hitler, plasând o bombă într-unul dintre sălile de conferințe. Explozia a ucis câțiva oameni, dar Hitler a supraviețuit, ceea ce i-a întărit și mai mult încrederea în menirea sa.

Ochelul vulturului: ultimul bastion în Alpii bavarieni

În sudul Germaniei, în Alpii bavarieni, în localitatea Berchtesgaden, se afla un alt punct important din sistemul de apărare al lui Hitler — complexul de clădiri și buncuri, cunoscut sub numele de Ochelul vulturului. Acesta a fost locul de relaxare preferat al lui Hitler, unde a primit adesea oficiali străini.

Pe vârful muntelui Kehlstein a fost construit celebrul cuptor de ceai, la care ducea o cale tăiată în stâncă și ascensorul din interiorul muntelui. Ochelul vulturului a fost un simbol al puterii și autorității, dar și un punct strategic important, care ar fi putut servi ca ultim bastion al Tретього рейха în Alpii bavarieni.

Alte buncuri și fortificații

Pe lângă cele trei complexe principale, Hitler avea și alte buncuri și comandamente mai mici. Printre acestea se numără, de exemplu, buncuerele din Berlin, unde se aflau centrele de comandă și comunicații, precum și structurile de apărare din beton, cum ar fi celebrele «buncuri Gerda» — turnuri zeniți din beton armat, care au servit ca fortificații.

Asemenea ca după război, așa și în zilele noastre, aceste buncuri sunt subiectul studiului istoricilor, turiștilor și al celor interesați de istorie. Mulți dintre aceștia au supraviețuit până în prezent, devenind mărturii ale unuia dintre cele mai sângeroase periodi din istoria umanității.

Permanent link to this publication: