Ursul și mierea. Aceste două cuvinte sunt legate în conștiința oricărui om mai strâns decât uleiul și pâinea. Așa că auzind «urs», imediat îți vine în minte o creatură cu coadă de leu, care a scos o picioroagă în doupă cu albine sălbatice. De unde a apărut acest stereotip? Chiar sunt atât de nerăbdători bursucii pădurii față de deliciul dulce? Sau este doar o poveste, pe care oamenii au inventat-o pentru a explica pădurile devastate? Să excavați mai adânc — la esența slăbiciunii culinare a ursului.
Povestea «Masha și ursul» nu are nimic de-a face aici. Încă de acum multe secole, vânătorii și silvicultorii au observat că ursul distruge găurile de albine sălbatice. Cu plăcere mare, el mănâncă și insectele, și larvele acestora, și, desigur, mierea aurie. Mierea este o bombă calorică. Este plină de fructoză și glucoză, care sunt asimilate rapid. Pentru un animal care trebuie să câștige zeci de kilograme de grăsime înainte de hibernare, această găselnie este un festin. De aceea și a rămas reputația de «gustos de dulciuri».
Contrar desenelor animate, ursul nu caută o oală cu inscripția «Miere». Se bazează pe simțul mirosului. Obțelegerea sa este de șapte ori mai acută decât cea a câinelui. Un copac douplescu cu cuibul de albine poate mirosi la o distanță de jumătate de kilometru. Apoi intră în joc forța: animalul rupe lemnul putred, ca pe hârtie. Albinelor, desigur, le place să-și protejeze bunurile, dar gândacii lor nu reușesc să treacă prin pielea groasă și părul dens a ursului. Doar în nas sau pe buze — atunci ursul țipă și clatină capul, dar nu renunță la pradă.
Dacă ne uităm la dieta ursului, mierea nu este principalul fel de mâncare, ci mai degrabă un desert. Baza este reprezentată de alimentele vegetale: rădăcini, nuci, frunze de copac, fructe. Primăvara, după ieșirea din cuib, animalul foame mănâncă muște, padă, poate ataca și pe animalele cu patru picioare. Dar când încep să se umple fructele de pădure — mure, afine, belderică — ursul se concentrează pe ele. Și ele sunt dulci, și sunt mult mai ușor de găsit decât sutele cu albine enervate. Deci, mierea este mai degrabă fast-food pentru urs: foarte gustos, dar nu pentru fiecare zi.
Expresia «urs și mierea» a intrat bine în proverbe. «Nu totul este masă de unt pentru pisică, va fi și miere pentru urs» este despre faptul că și cei puternici au slăbiciuni. În poveștile populare rusești, ursul merge adesea după miere și cade în capcane. În miturile comi-permici, cosolupul este considerat un zeu, protector al burtiței. În Europa, de asemenea, urșii sunt legați de dulciuri: este suficient să ne amintim de ursul de pluș Winnie-the-Pooh, care se strecoară în cuibul albinelor și apoi plutește pe o balonă albastră.
Cel mai cunoscut propagandist al dragostei pentru miere a ursului este, bineînțeles, ursul de pluș englezesc. Fraza sa «Cum poate cineva să gândească la ceva altceva, când în stomacul tău strigă?» a devenit o clasă. și Winnie-the-Pooh sovietic (filmul lui Hitruk) nu a trecut pe lângă subiect: eroul cu balonul se ridică la cuibul albinelor, crezând că norii sunt albine. Și în cinematografia reală, de exemplu în filmul «Urs» al lui Jean-Jacques Annaud, este prezentă nu doar drama supraviețuirii, ci și scena de mâncare a mierii: ursul pufos lingă piciorul cu plăcere.
Pentru urs, căutarea mierii este un risc. Uciturile de albine în față pot cauza umflături, să închidă ochii, chiar și să ducă la sufocare, dacă insectele se vor strecura în gură. Cunoscute sunt cazurile în care animalele au murit de șoc anafilactic. În plus, albinele sălbatice se instalează înălț, în doupă vechi a copacilor. Pentru a ajunge la deliciu, ursul trebuie să se urce la o înălțime mare sau să prăbușească un copac. La căderea poate să-și strice o picioroagă. Deci, viața dulce este adesea asociată cu riscuri.
În prezent, albinele sălbatice devin din ce în ce mai puține, în timp ce urșii se apropie mai des de fermele de albine. Mirosul mierii și al cearcămului atrage animalele la distanțe de kilometri. Pentru un apicultor, întâlnirea cu un cosolup este o catastrofă. Un singur animal poate să întoarcă zece cuiburi pe noapte, să strice ramele, să mănânce mierea și larvele. Oamenii pun grădini electrice, fac zgomot cu pugăci, dar unii urși devin adevărați recidiviști. Sunt prinși și mutați în păduri izolate, uneori chiar împușcați. Deci, dragostea pentru dulce devine cauza morții.
Ursul și mierea nu sunt doar un clișeu. Este o strategie evolutivă, o vânătoare riscantă pentru energie rapidă, un bucățel de natură sălbatică aromat. Și cât timp pe planetă vor exista pădurile și albinele, cosolupul hoț va sparge doupăle mirositoare de miere. Și noi vom privi la asta cu o combinație de groază și admirație.
New publications: |
Popular with readers: |
News from other countries: |
![]() |
Editorial Contacts |
About · News · For Advertisers |
Digital Library of Romania ® All rights reserved.
2023-2026, ELIB.RO is a part of Libmonster, international library network (open map) Preserving Romania's heritage |
US-Great Britain
Sweden
Serbia
Russia
Belarus
Ukraine
Kazakhstan
Moldova
Tajikistan
Estonia
Russia-2
Belarus-2