Orașul vorbește. Nu cu cuvinte, ci cu zgomotul roților, semnalele mașinilor, pașii milioanelor, sunetul metroului, muzica din ferestre deschise, strigătele vânzătorilor, sunetul tramvaielor, bătâlnirea ploii pe asfalt. Orașul este o simfonie uriașă, gurguitoare, cu fiecare sunet ca parte a partiturii. Artiștii, scriitorii, muzicienii, regizorii au încercat mereu să captureze acest glas. Au tradus zgomotul în ritmuri de jazz, disperarea în monologuri literare, conversațiile trecătorilor în dialoguri pe tablou. Cum reflectă arta acustica metropolei? Analizăm patru moduri ale glasului urban.
Într-un oraș uriaș, omul este adesea lăsat singur cu sine. Mulțimea în jur, dar nu este nimeni cu cine să schimbe câteva cuvinte. Această izolare acustică naște un monolog — un glas intern care sună mai tare decât zgomotul străzii. În literatură, exemplu clasic este «Jurnalele din subpământ» ale lui Dostoievski sau romanele lui Franz Kafka, unde eroul se plimbă pe străzi lipsite de viață, vorbind singur cu sine. În poezie, acesta sunt poemele lui Alexander Blok («Noapte, stradă, lămpadă, farmacie…») — nu un dialog, ci un plâns intern înghețat. În pictură — lucrările lui Edward Hopper («Noaptea târzie’’), unde figurile stau în cafenele, dar nu comunică, fiecare în propriul său lume. În muzică — piesele pentru pian soliste ale lui Erik Satie, pe care le-a numit «muzică mobilier’’ — sunete care nu necesită răspuns. Monologul urban în artă este un strigăt de singurătate în golul zgomotos.
Orașul este un dialog infinit. Conversația vânzătorului cu cumpărătorul, a pasagerului cu taximetristul, a iubitorilor pe o bancă, a prietenilor care intră într-un bar. Aceste dialoguri scurte, fragmentare compun țesătura vieții urbane. În literatură, acesta a fost realizat masterostic de James Joyce în «Ulysses’, unde eroii se perindă prin străzi, schimbându-și replicile, fără să asculte unul pe celălalt. În teatru — piesele lui Tennessee Williams sau Edward Albee, unde conversațiile de pe verandă sau în bucătărie devin un model al vieții urbane. În cinematografie — dialogurile lui Woody Allen, unde eroii vorbesc simultan, întrerupându-se, dar creând o iluzie de înțelegere. În pictură — «Scream’’ lui Munch? Nu, acolo este mai degrabă un monolog. Dar lucrările lui Pierre-Auguste Renoir («Balul la Moulin de la Galette’) — multe conversații, gesturi, priviri. Conversația în artă este o polifonie, unde fiecare glas are importanță, dar nimeni nu ascultă cu adevărat pe celălalt până la sfârșit.
Uneori orașul intră în dialog. Nu oamenii, ci metropola în sine: arhitectura ei, vremea, ritmurile. Omul pune o întrebare, iar orașul răspunde prin ecou, prin semafor, printr-o virajă neașteptată a străzii. În literatură, acest lucru este prezent în «Petersburg’’ al lui Andrei Beli, unde orașul este un ființă vie, care vorbește cu eroul. În cinematografie — filmele lui Michelangelo Antonioni («Occlusion’, ‘’Noapte’’), unde eroii se plimbă pe străzi pustii din Roma, iar arhitectura îi apasă, răspunzând la tăcerea lor. În muzică — «Metropolis’’ al lui Fritz Lang? Nu, este un film, dar muzica lui Gottfried Huppertz creează un dialog între mașină și om. În poezie — ciclul «Moskva’’ al lui Marina Tsvetaeva, unde orașul apare ca un interlocutor: «Moskva! Ce casă de oaspeți imensă’. Dialogul dintre om și oraș în artă este întotdeauna o încercare de a ajunge la un acord, de a găsi un limbaj comun în haos.
Dar glasul principal al orașului este zgomotul. Nu melodia, nu ritmul, ci exact zgomotul haotic, disonant. Gurgitul motorului, zgomotul tramvaiului, semnalele, strigătele, ecoul pașilor, sunetul sticlei sparte, muzica dintr-o fereastră străină. Zgomotul irită, obosesc, dar el inspiră artiștii. În muzică, aceasta a fost înțeleasă de primii futuristi: Luigi Russolo a scris ‘’Arta sunetelor’’ (1913), unde a chemat la utilizarea sunetelor orașului în muzică: sunetul trenurilor, zgomotul aburului, bătâlnirea mașinilor. Mai târziu, această dezvoltare a primit în muzica industrială (Einstürzende Neubauten), în muzica tehnoului (ritmurile metroului), în muzica ambient (înregistrarea zgomotului urban ca muzică). În pictură — futurismul lui Umberto Boccioni (''Orașul se ridică’’), unde mișcarea și zgomotul sunt transmise prin forme rupte. În literatură — romanul lui John Dos Passos ‘’Manhattan’’, unde sunt incluse colaje din titluri de știri, strigăte de pe stradă, fragmente de reclame. În cinematografie — simfoniile urbane din anii 1920 ('’Om cu aparat de filmat’’ al lui Dziga Vertov), unde zgomotul orașului a devenit un montaj muzical. Zgomotul în artă nu este nemuzică, ci o nouă muzică, reflectând vremea.
Glasul marele al orașului este variat. El poate fi un monolog tăcut al unei singurătăți la fereastră, un dialog scurt într-un autobuz aglomerat, un dialog cu pereții de beton ai zgârie-norilor sau un zgomot haotic care îți închide urechile. Artă a încercat întotdeauna să captureze acest glas — nu pentru a scăpa de el, ci pentru a-l înțelege. Să înțeleagă cum trăim în acest zgomot, cum respirăm în ritmul metronomului pașilor, cum iubim sub acompaniamentul sirenelor. Și poate, descifrând glasul orașului, vom descifra și propriul nostru.
New publications: |
Popular with readers: |
News from other countries: |
![]() |
Editorial Contacts |
About · News · For Advertisers |
Digital Library of Romania ® All rights reserved.
2023-2026, ELIB.RO is a part of Libmonster, international library network (open map) Preserving Romania's heritage |
US-Great Britain
Sweden
Serbia
Russia
Belarus
Ukraine
Kazakhstan
Moldova
Tajikistan
Estonia
Russia-2
Belarus-2