Turneul de la Wimbledon: de cositoare de iarbă la gloria mondială

Imaginează-ți: o zi din iulie 1877, suburbia Londrei, un club de croquet modest, douăzeci de spectatori și un bărbat cu rachetă în mână, care în 48 de minute va deveni primul campion mondial la tenis. Nimeni nu putea presupune că acest concurs modest va deveni turneul de tenis principal al planetei, un simbol al conservatorismului britanic, eleganței și spiritului sportiv. Wimbledon nu este doar "unul dintre cele patru turnee Grand Slam". Este un templu unde iarba păstrează amintirea de meciuri mari, unde culoarea albă a devenit religie, iar zarzavura cu smântână a devenit simbol gastronomic al verii. Este o poveste despre cum dragostea pentru joc, încăpățânatul tradițiilor și dorința de perfecțiune au creat un fenomen care a existat aproape un secol și jumătate.

Nașterea legendelor: 1877 și primul campion

Totul a început din o necesitate utilitară. Clubul englez de croquet, fondat în 1868, se confrunta cu dificultăți financiare și avea nevoie de repararea unei cositoare. Pentru a strânge fonduri, membrii clubului au decis să organizeze ceva nou — un turneu de tenis de câmp, o joc care atunci abia începea să câștige popularitate. 14 aprilie 1877, pe terenurile de la Worple Road a început competiția, la care au participat 21 de persoane. Jocul s-a desfășurat doar în simplu masculin — despre femei și meciuri de dublu nu se gândea nimeni.

Primul campion a fost britanicul de 27 de ani Spencer William Gore. El a învins-o pe adversarul său William Marshall cu scorul 6:1, 6:2, 6:4 în doar 48 de minute. Ca premiul, câștigătorul a primit 12 ginei — o sumă care ar părea umilitoare astăzi, dar atunci a fost o recompensă decentă. Interesant este că finalul, ca și în următoarele decenii, a fost întrerupt de ploaie — tradiție care a fost menținută până în 2009, când pe Central Court a apărut o acoperiș mobil.

Succesul primului turneu a depășit toate așteptările. Anul următor, competiția a fost organizată din nou, și de atunci Wimbledon se desfășoară anual, întrerupt doar în timpul Primului și al Doilea Război Mondial. În 1884, în program au fost incluse simplu feminin și dublu masculin. Prima campioană a fost fiica unui preot local, iar finalul feminin al acelui an a fost disputat de două fete dintr-o familie parohială. În 1913, s-au adăugat dublu feminin și mixt. Astfel, treptat, Wimbledon a dobândit aceleași discipline pe care le știm astăzi.

Mutarea pe Church Road: casa istoriei

În 1922, Wimbledon a făcut un pas important — s-a mutat de la Worple Road la noua locație de pe Church Road, unde se află și astăzi. Acolo a fost construit faimosul Central Court, care a fost deschis de regele George V la 26 iunie 1922. În acele vremuri, el putea găzdui aproape 10.000 de spectatori, dintre care mai mult de 3.000 stăteau în picioare la meciuri. Astăzi, Central Court este o arenă de 15.000 de locuri, cu loja regală de 74 de locuri și loja internațională de 85 de locuri.

Mutarea a fost legată nu doar de extinderea spațiului, ci și de renunțarea la runda de challenge. Până în 1922, campionul în exercițiu nu participase în tabloul principal, ci doar în meciul final cu câștigătorul turneului de pretendenți. Acest regulament a fost abrogat și de atunci toți jucătorii — chiar și campionii de anul trecut — încep turneul cu primul tur. Acest pas a făcut competiția mai corectă și mai intensă.

Traditioni care nu mor: culoarea albă și loja regală

Wimbledon este poate cel mai conservator turneu din lumea sportului. Și simbolul său principal este codul de îmbrăcăminte strict alb. Jucătorii trebuie să iasă pe teren doar în haine albe: cămăși, pantaloni, fuste, ciorapi, nasturi, încălțăminte — totul alb. Singura excepție este o benziță colorată de sub un centimetru pe gât sau mâneci. Chiar și lui Roger Federer, câștigător de șapte ori, i s-a făcut o reprimandă pentru cipotele cu talpă orange.

Această tradiție a început în secolul XIX, când Anglia victoriană impunea propriile reguli, iar culoarea albă era simbolul curățeniei și aristocrației. În acele vremuri, bărbații jucau în cămăși și pantaloni albi, iar femeile în rochii albe lungi. În anii 1920, modăta s-a schimbat, dar culoarea albă a rămas neschimbată. În 1963 a fost adoptat un regulament oficial, iar în 2014 a fost întărit până la absolut. Chiar și lenjeria de corp trebuie să fie albă, dacă poate fi văzută.

O altă parte integrantă a Wimbledonului este loja regală de pe Central Court. Turneul este organizat sub patronajul familiei regale. Membrii familiei regale vizitează regulat meciurile finale, uneori chiar și semifinale, înmânând trofeele câștigătorilor. Tradiția prevede ca jucătorii să facă un semn de respect în direcția lojei regale atunci când ies și intră pe Central Court. Aceasta este o homaj nu doar monarhului, dar și acelei britanicități chibzuite care face din Wimbledon un eveniment unic.

Mereu de la amatori la profesioniști: era deschisă

Mult timp, Wimbledon a rămas un turneu exclusiv pentru amatori. Dar în 1968 a avut loc o schimbare de proporții: Asociația de tenis din Marea Britanie a anunțat că Wimbledon devine deschis pentru toți jucătorii, indiferent de statutul lor profesional. Exemplul Regatului Unit a fost urmat de alte turnee Grand Slam — astfel a început Era Deschisă în tenis.

Primul Wimbledon deschis l-a câștigat australianul Rod Laver (în simplu masculin) și americanca Billy Jean King (în simplu feminin). Australianii au dominat primele câteva ani ale erei deschise, câștigând cinci din primele șase turnee masculine. De atunci, Wimbledon a dobândit un altă amploare: fondurile de premii au crescut de la 26.000 de lire sterline în 1968 la 38 milioane în 2019, iar câștigătorii în simple au primit sume egale indiferent de sex.

Legende și recorduri care nu vor fi întrecute

Wimbledon a văzut mari. În simplu masculin, recordul de număr de titluri aparține elvețianului Roger Federer — opt victorii. Urmează sârbul Novak Djokovic cu șapte titluri și americanul Pete Sampras cu șapte. Cu toate acestea, înainte de Era Deschisă, britanicul William Renwick și americanul Pete Sampras au avut fiecare câte șapte victorii, dar Renwick a câștigat încă în secolul XIX.

În simplu feminin, dominează Martina Navratilova cu nouă titluri, un record care nu a fost încă egalat. În urma ei se află americana Helen Wills-Moody cu opt victorii în anii 1920 și 1930. Printre femei se remarcă și Steffi Graf și Serena Williams, fiecare dintre ele a câștigat Wimbledon de șapte ori.

Dar Wimbledon nu este doar despre contorul titlurilor. Este și despre meciuri-maraton. În 2010, americanul John Isner și francezul Nicolas Mahut au stabilit un record de durată: 11 ore și 5 minute de timp jucat, iar în setul decisiv scorul a ajuns la 70:68. După aceasta, organizatorii au introdus regulamentul: la 12:12 în setul decisiv se joacă un tie-break. Iar croatul Goran Ivanisevic, care a primit un wildcard în 2001, a devenit primul tenismen din istorie care a câștigat Wimbledon pe baza unei invitații speciale.

Rusia la Wimbledon: o victorie și două speranțe

Mult timp, Wimbledon a fost un obstacol greu pentru tenismenii ruși. În simplu masculin, rușii nu au câștigat niciodată. Cu toate acestea, în 2004, Maria Șaрапova, în vârstă de 17 ani, a învins-o în finală pe Serena Williams și a adus Rusiei singura victorie până acum în simplu feminin. În dublu, rușii au urcat pe primul loc de două ori: Elena Lihovțeva și Vера Звонарёва.

Fenomen cultural: mai mult decât sport

Wimbledon a încetat să fie doar un turneu de tenis. Este un fenomen cultural, care este transmist de 80 de companii de televiziune și este acoperit de mai mult de 3.000 de jurnaliști. Se scriu cărți despre el, se fac filme, iar milioane de spectatori din întreaga lume așteaptă cu nerăbdare. Cozi pentru bilete au devenit legendare — oamenii stau noaptea pe stradă pentru a ajunge pe Central Court. Și turneul este cel mai mare eveniment de catering sportiv anual din Europa: peste 234.000 de prânzuri, 330.000 de cești de ceai și cafea.

Wimbledon este și despre atmosfera unică. Aici nu există reclame înfocate pe teren, cum ar fi la alte turnee. Aici este tăcere în timpul jocului — spectatorii știu că mingea nu poate fi distrasă de zgomot. Aici judecătorii sunt pe tribună, nu pe ecrane. Aici chiar și mingile trec un control strict: pentru turneu se folosesc peste 54.000 de mingi de tenis, care sunt păstrate în frigidere și înlocuite după fiecare 7-9 gheymuri.

Acoperiș deasupra capului: tehnologii moderne în casa veche

În ciuda conservatorismului, Wimbledon nu stă pe loc. În 2009, a fost instalată o acoperiș mobil deasupra Central Court, care a pus capăt problemei finalelor plouătoare. În 2019, a fost instalat un acoperiș similar pe Courtul nr. 1. Acum există iluminat artificial pe cele două principale arene. Cu toate acestea, stratul de iarbă rămâne neschimbat — înălțimea ierbii este strict de 8 mm, iar Wimbledon rămâne singurul turneu Grand Slam care se desfășoară pe iarbă.

În 2021, organizatorii au anulat formula specială de seeding, care lua în considerare performanțele jucătorilor pe iarbă în ultimele 52 de săptămâni. Acum seeding-ul se bazează pe clasamentul ATP și WTA, ca și în celelalte turnee. Această decizie a generat reacții mixte, dar a făcut turneul mai previzibil și mai corect.

Concluzie: 150 de ani de zbor deasupra ierbii

Wimbledon nu este doar o competiție. Este o poveste vie, unde fiecare lovitură cu racheta răsună ca un ecou al secolelor. Aici sunt Spencer Gore și Roger Federer, Martina Navratilova și Maria Șaрапова — toți fac parte dintr-o singură poveste mare. Aici tradițiile coabitează cu inovațiile, iar culoarea albă rămâne simbolul curățeniei jocului. Aici zarzavura cu smântână nu este doar un desert, ci un rитуal, iar ploaia nu este o piedică, ci parte din farmec.

Wimbledon ne învață că măreția nu se naște într-o zi. Ea crește dintr-un început modest, din dragostea pentru lucru, din respectul pentru trecut și curajul de a privi în viitor. Atâta timp cât pe terenurile Clubului All-England de croquet și tenis va suna clopotul mingii deasupra ierbii, acest turneu va rămâne nu doar un eveniment sportiv, ci și un adevărat templu, unde vin să se închine jocului. Wimbledon trăiește. Wimbledon este veșnic.

Permanent link to this publication: